Descriere

Plantă erbacee anuală, aromatică, din fam. Lamiaceae.
Tulpină erectă, cu 4 muchii, ramificată de la bază.
Frunze ovate, acute la bază, atenuate în peţiol, lungi de 3—5 cm, late de 2—3 cm, întregi sau slab dinţate, pe dos cu numeroase glande secretoare.
Inflorescenţă întrerupt spiciformă, formată din verticile de flori scurt pedunculale, cu câte 4—6 flori scurt pedicelate.

Origine și răspândire

Cultivat de peste 5000 de ani, astfel că originile sale sunt obscure. Se crede că provine din subcontinentul indian, de acolo răspândindu-se în diverse regiuni ale globului. Îl cunoșteau și-l cultivau chinezii la est și egiptenii, grecii și romanii, mai aproape de noi, iar prin influența acestor culturi a fost purtat, cu timpul, către zonele mai puțin calde ale continentului european (căci se pretează foarte bine la cultivarea în ghiveci).

Ce culegem

Frunzele; florile; semințele.

Uz alimentar

Frunzele și florile se prepară crude sau gătite, drept condiment sau ca bază pentru sosuri. Se utilizează în egală măsură proaspăt culese sau uscate. Aroma lor puternică este considerată extrem de plăcută în salate, în sosuri, mâncăruri de legume sau cu carne.
În tradițiile gastronomice orientale, acolo unde plantele cresc din abundență, semințele se folosesc în diverse feluri: ca atare, adăugate în aluaturi; presate la rece pentru obținerea uleiului de busuioc, folosit atât cu scop alimentar dar și cosmetic; sau înmuiate în apă, proces în urma căruia capătă o textură mucilaginoasă, fiiind apoi preparate într-o băutură revigorantă numită tokhme sharbati.

Alte utilizări

De-a lungul istoriei-datorită parfumului său plăcut și proprietăților sale medicinale-busuiocul a fost folosit în manifestările religioase ale diverselor culturi: de la îmbălsămările egiptene, la ceremoniile antice grecești și iudaice, apoi, sub influența lor, în cadrul ritualurilor creștine până astăzi.
Utilizat, de asemenea, pe scară largă ca plantă medicinală.

Bibliografie

***